Experimentarea emotiilor, explorarea realitatii, descoperirea modalitatii in care adultii reactioneaza la actiunile copilului, mesajele transmise catre copil, toate acestea fac parte din universul copilului care invata acum modalitati de a gestiona evenimentele curente.
Felul in care adultul din viata copilului reactioneaza la aceste testari ale realitatii, precum si interpretarea acestor mesaje primite, vor pune bazele deciziilor pe care copilul le va lua in legatura cu universul lui si cu viata adultului de mai apoi.
Discut deseori cu parintii in sesiunile de parenting urmatorul exemplu: Atunci cand adutii (din diverse motive) nu lasa spatiu copiilor pentru exprimarea furiei, ei invata sa ascunda sau sa minimalizeze aceasta emotie sau chiar sa o evite, avand credinta ca e ceva gresit in a simti ceea ce simt. Furia este o reactie emotionala fireasca, iar furia reprimata in urma descurajarilor repetate de a o exprima, se va manifesta nepotrivit in alte situatii. Recunoasterea corecta a emotiilor, in special a furiei, faciliteaza insusirea strategiilor de gestionare a acestei reactii emotionale, ca metoda de prevenire a comportamentelor negative in situatii de conflict.
Un alt aspect important, care isi pune bazele in copilarie este abilitatea de rezolvare a problemelor. Capacitatea de rezolvare a problemelor previne manifestarea comportamentelor agresive si incurajeaza comunicarea eficienta si asertivitatea. Atunci cand copiii vin la noi pentru ajutor, in loc sa cadem in capcana de a rezolva noi problema pentru ei, e important sa ii ajutam pe ei sa identifice sursa problemei, sa gandim impreuna cu ei problema, perspectiva celor implicati si astfel sa-i ghidam sa genereze propriile solutii la problema. In acest fel, ii responsabilizam in acest proces si ne asiguram ca data viitoare cand se va confrunta cu o problema similara va avea incredere in el si va stii cum sa caute inauntrul lui solutii, in loc sa mearga spre un adult pentru „a-l salva” din situatia generatoare de furie sau de anxietate. Desigur, sunt si situatii in care e necesara interventia adultului in rezolvarea problemei, cum ar fi de exemplu atunci cand conflictul escaladeaza si ia o forma de agresivitate fizica, verbala sau relationala.
O alta realitate a copilului, cu efect asupra vietii lui adulte, este comparatia cu ceilalti copii, de care are parte in mediul educational si/sau acasa. Prin compararea copilului cu alti copii, adultul isi manifesta dezaprobarea fata de rezultatele copilului, care se traduce de catre copil in neincrederea in el. Comparatiile cu ceilalti nu-i motiveaza pe copii, ci le transmit mesajul ca acesta e incapabil sa se ridice la nivelul asteptarilor adultului. De cele mai multe ori, compararile au ca efecte reducerea stimei de sine (sunt apreciat doar atunci cand sunt cuminte, doar atunci cand iau nota 10 etc) si perseverarea in comportamentul generator de probleme (ca reactie de rebeliune a copilului, pentru a-si demonstra identitatea proprie). In schimb, atunci cand copiii sunt apreciati pentru calitatile lor si li se transmite acest lucru, se activeaza comportamentul contrar celui de mai sus. Copilul are incredere in el, iar disponibilitatea de schimbare a unui comportament este mult mai mare, considerand astfel ca este iubit pentru ceea ce este el, neconditionat.
Iubirea neconditionata (si exprimata) sta la baza unui stil de parenting care presupune mai multe comportamente ale adultului: daruirea iubirii indiferent de comportamentul copilului (chiar si daca ele sunt indezirabile de catre adult, ceea ce nu inseamna si aprobarea comportamentului), reducerea controlului asupra copilului prin introducerea regulilor explicate, obiective, rationale si uneori chiar negociate si acceptate de parti, neaplicarea de pedepse ci incurajarea responsabilitatii actiunii, comportamentului.
Daruirea iubirii indiferent de comportamentul copilului presupune ca adultul nu reactioneza la actiunile gresite ale copilului prin retragerea afectiunii, prin schimbarea atitudinii fata de copil in functie de reusitele sale. Iubirea neconditionata nu depinde de comportamentul copilului, de succesul lui, ceea ce nu inseamna ca aprobam orice comportament, in orice situatie. Iubirea conditionata este aceea pe care copiii trebuie sa o castige comportandu-se asa cum ii cere adultul, ridicandu-se mereu la standardele acestuia. In momentul in care adultul isi arata iubirea fata de copil in functie de ceea ce face si nu pentru ceea ce este el pur si simplu, copilul percepe ca merita sa fie iubit doar atunci cand are o reusita, doar atunci cand se comporta precum ii cere adultul. Daca nu reuseste sa se ridice la aceste asteptari, nu merita aceasta iubire. Consecinta in viata de adult este ca se va instala o teama de esec necorespunzatoare realitatii. Aceasta il va impiedica sa experimenteze diverse situatii, tocmai din cauza ca nu va sti cum sa gestioneze situatia finala in cazul esecului si culminand astfel printr-o neincredere in el si printr-o stima de sine redusa.
Stiu ca totul suna foarte frumos in teorie si ca de multe ori e un exercitiu foarte greu de practicat in realitatea de zi cu zi, in realitatea in care suntem cufundati in stresul cotidian, in grija zilei de maine. E adevarat ca ne pierdem uneori rabdarea, mai ales atunci cand copiii se incapataneaza sa asculte indicatiile noastre. Le spun deseori clientilor ca ”meseria” de parinte este cea mai grea meserie din lume si ca spre deosebire de toate celelalte, aici nu ai varianta sa demisionezi, sa spui ca nu te mai regasesti in ea si ca ai decis sa incerci, sa inveti alta meserie de maine. Prin urmare, este un exercitiu continuu de imbunatatire a unei versiuni a noastre care ieri a functionat foarte bine si despre care astazi constatam cu stupoare ca nu mai are acelasi efect. Greselile sunt inerente. Atunci cand ne dam seama ca am gresit, avem intotdeauna optiunea de a spune imi pare rau. Sa facem si noi adultii exercitiul de a ne aminti ca prin greseli invatam cum sa activam o noua versiune a noastra, cea pe care ne dorim sa le-o transmitem si copiilor nostri.
Bogdana Pacurari – Psihoterapeut
